(C.P.)

 Capacul scârțâie în ton cu burțile lor 

pline cu apă.

Fulgeră zgomotos.

Simt ploaia, capacul e crăpat.

Este primul Crăciun departe de casă, mă gândesc

și

o izbitură puternică mă cutremură zdravăn.

Nu pot să nu zâmbesc.

Și așa, în spațiul ăsta îngust

și plin de mâzgă,

mă gândesc la tine.

Poate te voi speria:

Sunt nepieptanată și mi s-au cam 

supt obrajii.

și

o înjurătură venită de sus 

și o ridicare subită, 

apoi,

legănare.

Îmi amintește de când am fost pe mare,

tot așa ploua și mă legăna,

liniștitor.

Dar vai! Sunt așa îndrăgostită.

Vai! Plouă infernal.

Capacul se deschide,

vai ce plouă!

Ce facem cu asta?

E roasă de ciumă.

Închide-i tu ochii, mie mi-e silă.

Cine dracu i-a lăsat ochii deschiși?

De când e? 

Cred că a fost frumușică. Tu ce crezi?

Nu-mi pot da seama.

Unde-i numele?

I-ai pierdut numele? 

Oricum, nu contează așa mult.

Dacă nici nu i-au închis ochii,

probabil a fost singură, n-au s-o caute.

Spre groapă, hai,

acolo, lângă ceilalți.

Doi bărbați se uitau la mine și vorbeau.

Unul semăna puțin cu tine.

Tot el mi-a închis ochii,

avea mâna caldă și udă.

M-au ridicat din camera mea îngustă și 

m-au pus într-un loc neplăcut.

Aici nu-mi place, mă simt ca printre 

necunoscuți.

Mă întreb dacă te-ai mai gândit la mine

de la ultima scrisoare încoace.

Țin minte că nu mi-era prea bine.

Ai scris că ești departe, parcă,

și n-o să te întorci prea curând.

“Însănătoșire grabnică”.

Acum mi-e mult mai bine, 

mult, mult mai bine,

numai că plouă, atât.

Toarnă varul!