A PATRA ZI DE TABĂRĂ

 

 ȘI PROPUNERILE NOASTRE DE AZI

Cosmin PERȚA:   

  Vă propun să scrieți un poem despre ceva care vă obsedează. O temă, o imagine, o senzație. Ceva la care vă gândiți des și destul de intens, ceva care vă decuplează de la realitate. Încercați să fiți cât mai puțin inhibați când începeți să scrieți. Puteți nici să nu vă gândiți la el ca la un text literar, ci ca la o pagină de jurnal sau o scrisoare către cineva foarte apropiat. Inițial scrieți liber, cât mai mult, pentru a avea de unde să tăiați. Discurs compact, bloc, fără intenția de a scrie un poem neapărat, e doar o defulare. După ce ați scris textul reluați-l și rescrieți-l, de data aceasta sub formă de poem, încercând să ajungeți la una dintre formulele de mai jos, după preferință:

 

Varianta 1 – poem simfonic

Complexitate stilistică (merg şi floricelele), discursuri poetice multiple care intră unul după altul, un singur fir narativ dar bifurcat, serios, crescendo narativ şi poetic, simetrie ritmică, final apoteotic, în forţă, pe teme mari. Coerenţă. Ton grav.

 

Varianta 2 – poem jazz

Amestec de complexitate şi directeţe stilistică, asimetrie ritmică, discursuri poetice și fire narative multiple reiterate episodic care se leagă, concordă, ajung la un final narativ indecis, deschis. Crescendo secvenţial, structură echilibrată în interiorul aparentului dezechilibru, teme minore, sclipiri, nu idei. Cotidian, descrierea momentului acesta, nu a istoriei lui. Aparentă incoerenţă. Ton ludic.

 

Varianta 3 – poem trance

Directeţe stilistică, puseu pe sentiment, emoție, trăire, ocolirea oricărui ritm, simetrii sau asimetrii, înafară de cea rezultată din transcrierea aproape în transă a textului. Fire narative multiple fără legătură evidentă, alta decât cea emotiv-sentimentală. Teme extrem de personalizate, accent pe memorie, pe reinventarea personalităţii, a propriei existenţe, experienţe etc. Dese fracturi textuale, împotmoliri voite, poticniri şi sughiţuri, repetiţii, lamentări. Fără crescendo. Coerenţă parţială cu ample zone de delir. Ton patetic.

 

Dumitru CRUDU:

Pentru azi am două propuneri, și ambele fac parte din același registru stilistic:

PRIMA PROPUNERE:   În poemul „Stație”, Julian Kornhauser VORBEȘTE despre tragedia exterminării evreilor, fără a folosi cuvinte ca exterminare, evreu, holocaust, lagăre de exterminare, Auschwitz, camere de gazare și așa mai departe. Cu toate că nu folosește nicăieri nici unul dintre aceste cuvinte, poemul e despre asta. Autorul poemului e evreu și poemul e autobiografic. Părinții lui au fost închiși într-un lagăr de exterminare. Ajunși aici, nu putem să nu observăm cum această dramă colectivă s-a contopit cu cea personală și cea personală cu cea colectivă, încât nu le mai putem separa.

Propunerea mea e să scriem și noi un poem despre una dintre tragediile de ieri și de azi ale noastre, care ne-au afectat direct sau indirect- foamete, gulag, comunism, securitate, pușcării, cutremur, epidemie – fără ca să folosim vreunul dintre aceste cuvinte. Suprapunând însă peste una dintre aceste tragedii - o dramă personală.  Adică să combinăm două drame - una personală și una colectivă și nu are importanță pe care o vom scoate în prim-plan și pe care o vom lăsa în umbră. Ideea e ca cele două drame să se întâlnească și să ce contopească, așa ca în poemul lui Kornhauser.

 

STAȚIA

Dați-mi mama înapoi, dați-mi mama, striga el/

Ca un nebun. Striga, voi, câini parșivi. Striga. Nu-i/

Dădeau atenție. Vagoane, vagoane, vagoane. El striga/

De zor. I-au înapoiat-o. Ușoară, ușurică. A bătut

Scândurile. Nu mai vorbește. Scotea păr din labirintul/

Iadului. I-au înapoiat-o. El nu mai plângea. Țipa. Trenul/

Suspendat la orizont dispărea în fulgii de zăpadă./

Un soldat, băiat de treabă, se scotocea în buzunare,/

A zburat o monedă de cinci. S-au scuipat în față. Cinci./

Iar mâinile/

În argint sculptate. Asemenea mâini, în argint. Nu, nu a tras/

În el./

Nu avea gloanțe. Guten Morgen, Herr General. I-a tras peste/

Mutră, mâini în argint, tu, nătărăule, nimeni așa ca astea./

Roțile/

Pleoscăiau în ger, zăngăneau șinele ca farfuriile la prânz./

Comandantul ieșea pe peron și, căscând, flutura/

Stegulețul. Apoi se îndepărta. Patul scârțâia. Se uita/

Pe fereastră. Lasă-ți mama, deoparte, tu, nătărăule.

 

A DOUA PROPUENRE: Să exprimăm tristețea, fără a folosi nicăieri cuvântul tristețe. Să redăm singurătatea, fără a folosi cuvântul singurătate. Să vorbim despre faptul că nu mai avem pe nimeni, fără să utilizăm propoziția nu mai avem pe nimeni. Să zicem că nu ne mai așteaptă nimeni, fără să întrebuințăm fraza nu ne mai așteaptă nimeni. Dar cu toate astea poezia să fie despre tristețe, singurătate, despre faptul că nu mai avem pe nimeni și că nu ne mai așteaptă nimeni.

Iată cum a reușit să facă acest lucru poetul chinez Wang Wei, în poezia:

LA MINE ACASĂ, ÎN ZHONGNAN

Trecut de vârsta tinereţii – seara, acasă la poalele dealurilor din sud,
devin cumva ataşat de Cale.
Când simt nevoia, le cutreier singur,
fără alt scop decât acela de a descoperi lucruri deosebite,
umblând până când ajung la capătul fluviului,
unde urmăresc norii care se înalţă.
Din întâmplare întâlnesc un bătrân în pădure;
vorbim şi râdem — noi nu trebuie să fim acasă la o oră anume.