Diapazonul

 

Fragment dintr-un proces verbal întocmit la poliție: Astăzi, 25 august 2020, am fost solicitați la domiciliul poetului Savu Popa, în urma sesizării membrilor familiei, cu privire la faptul că ușa camerei acestuia era închisă și, la toate solicitările repetate ale persoanelor prezente, nu au primit niciun semn de la respectivul, planând bănuiala că, deși se află în cameră, posibil să fie într-o stare gravă de sănătate, putând fi imobilizat de-a dreptul. Am fost nevoiți, în cele din urmă, în pofida faptului că ușa era din lemn masiv, să pătrundem cu forța și am putut constata, în urma verificării  spațiului, că, deși, suspectul nu se afla aici,  hainele de oraș erau acolo, la fel actele, pantofii, geanta, mobilul sau cheia care se afla pe masă. S-a mai putut vedea că  patul era deranjat, motiv pentru care am presupus că persoana în cauză și-a petrecut noaptea la domiciliu. În urma unor verificări amănunțite, tot în pat am găsit un diapazon neobișnuit de mare, aproape de un metru, care ardea și vibra încontinuu.

 

Poate n-ar strica, din când în când, să verificăm cât de vii mai suntem încă, mâinile noastre se ating de atâtea ori, cu rost sau fără rost, fiecare dintre ele ar trebui să devină un diapazon, după câteva atingeri, să vibreze, atunci știi că viața e acolo și nu se târăște în noi ca o râmă în interiorul unui pământ mocirlos, energia din tine mai poate da roade,  te mai poate electriza pe dinăuntru, risipindu-se-n interiorul tău ca un val de lapte cald.

Doar așa, ajungi să treci prin ceilalți, prin corpurile lor de aer, să te înalți deasupra unui pământ ce mustește de metalele grele ale atâtor frici și traume

 

Cred că e dimineață, zăresc în jur, ca prin ceață,

Fereastra ce dă spre o nouă zi, dincolo de jaluzeaua care, nu știu de ce,

Îmi pare o cortină de plumb,

 

Încerc să mișc, îmi simt întregul corp

Încordat,

Pleoapele îmi sunt întredeschise,

Prin fisura lor, ochiul încă se obișnuiește,

Tremur,

Poate am febră,

Visasem că-mi trec prin vene șerpi minusculi în corp de viespi,

 

Zăresc vag obiectele și umbrele din cameră,

Amestecate ca niște bulgări de noroi

Și pietre

 

Încerc să mișc din nou,

Sunt încremenit, de-a dreptul paralizat,

Îmi simt cuvintele, undeva la ani lumină

În mine, devenite cripte ale gândurilor,

 

Mă îndoiesc de propria privire,

Dacă visez, asta înseamnă că bătăile în ușă sunt reale, în orice moment mă pot trezi, acest disconfort va dispărea, probabil e târziu, am ore azi, e cea mai plină zi din săptămână, la final, urmează un consiliu profesoral, trebuie, ca secretar, să întocmesc procesul verbal, apoi să am grijă ca toți colegii să semneze, dar, ce fac acum, tot nu mă pot mișca, oasele îmi sunt de piatră, sângele îmi circulă ca o lava tot mai încălzită, pulsul e vocea unui șarpe care se-răsucește pe corpul fricii mele,

 

Am un corp în interiorul propriului corp,

Îi port povara, știu că, oricând,

Voi fi pregătit să-l nasc,

Dacă-n creierii pereților se vor deschide firide

Cât niște guri ale beznei intonând

Imnurile îndoielii

 

Răul este dâra de praf cenușiu care se așează într-un depozit pe privirea manechinului uitat

 

Privire care ar fi putut spune atâtea

 

Bătăi repetate în ușă,

Mă-ntreb dacă vor observa absența mea,

Dacă privirile lor își vor lăsa măcar una dintre amprente

Pe Absența mea,

 

Dacă vor scrâșni din dinți,

Atunci, acesta va fi primul semn al uitării.

 

O să-mi revin, o să-ncerc să-mi eliberez mintea de reziduurile fricii,

Obscuritatea mea a devenit o limbă care-mi vorbește trupul

 

Bătăile se aud din ce în ce mai îndepărtat

 

Poate c-am adormit și mă simt, pe rând,

Un diapazon de cenușă lovit de suprafețele unei lumi de cenușă: s-a format în urma lovirii, un ocean de cenușă

Un diapazon de gheață lovit de suprafețele unei lumi de gheață: s-a format în urma lovirii, un nesfârșit cimitir de gheață.

Un diapazon de sticlă lovit de suprafețele unei lumi de sticlă: a apărut în urma lovirii, un ochi imens, fisurat, care ne privește prin atâtea ferestre, în adâncimi concentrice pierzându-ne urma.