Două roți dințate
La puțin timp după ce descoperisem messengerul
Când îi zărisem fotografia și în privire gerul
Dup-un singur buzz eram sigur că ne vom întâlni, două roți dințate în interior de jucărie.
Ecranul acelui Pentium, într-o calmă decolorare, tot timpul pâlpâia,
În conversații, cuvintele noastre sufereau de mania prescurtării
Ne propusesem, când ne-om vedea, să confecționăm inimi din miezul răbdării
Dar, tu locuind la un capăt al planetei, eu, în afara ei, speranța ne cam dârdâia.
Însă, știu, când erai online, dar nu-mi vorbeai
Mintea mea suferea offline și după fiecare deCONECTARE
Eram singurul cosmonaut trecând deja de două ori prin apa aceleiași găuri negre.
S-a dus și vremea messengerului,
Mai reușite sunt selfi(sh)-urile în care inimile își ascund scrâșnirea,
Iar, în acele conversații, online a rămas doar gerul.
Bun. Atenție însă la ritm, scapă pe alocuri din cauza unor versuri un pic prea lungi. Ultimul vers din primul catren e la limită. Încerci să nu rupi ritmul aducând catrenul al doilea în consonanță metrică cu ultimul vers din primul și îți reușește, dar cred că se putea rezolva mai ușor :) Terținele în schimb sunt ușor labile ca măsură, se simte, încearcă să le reciți și să vezi cum cad accentele și vezi și ritmul imediat. Povestea poemului, frumoasă, cu o melancolie care imprimă o stare pe care o aștepți de la un poem bun. Nu înțeleg, de fapt înțeleg, dar mi se par superflue, inutile în context, jocurile de tipul deCONECTARE sau selfi(sh)-urile. Informația pe care o aduc în plus este minimă, în schimb produc rupturi cognitive care distrug fluiditatea. Ultimul vers, în schimb, mi se pare excelent.
ReplyDelete