Singurătate
(a doua temă din a patra zi despre singurătate, propusă de Dnul Crudu)
(Am alcătuit poezia mai demult dar se potrivește, după părerea mea, cu tema expusă de Dnul Crudu. Doar am mai editat poezia puțin )
Privesc în sus, văd, luna se ridică,
Imensă-n larg se plimbă pe-al ei cer.
Un nor suriu în grabă și cu frică-i
strabate casa-nfășurând al ei mister.
Privesc în jos și văd cum umbra neagră
Îmi urmărește pasul cu cadență, strict,
Mă i-au fiori și m-i se-ncepe-o criză de podagră;
Mă-ntreb: Ce oare, am comis eu vreun delict?
Privesc în părti, nici luna și nici umbra,
Nu văd decât pustiu, și case vechi,
Tăcerea se așează pe cărarea-mi sumbră
Și-ncepe a țipa mie-n urechi.
Cad la pământ și-mi spun " Eu n-am scăpare"!
Și-ndat-observ lumina-n depărtare
Ce se măreste lin, din ce în ce mai tare,
Și îmi dau seama: " Soarele răsare".
Și trag în piept adânc gura de aer,
Și cu speranță mă ridic de la pământ
Că voi dansa măcar un dans de ștaer
În companie cu un val de vânt.
Prea mult romantism, de care ar trebui urgent să scapi. Uite cum ți-am rescris poemul:
ReplyDelete„Mă uit în sus, văd becul se ridică
Imens și mare se plimbă pe tavan.
Lumina-i în grabă și cu frică
străbate casa ca acum un an.
Mă uit în jos și văd cum umbra-mi neagră
Îmi urmărește pasul strict.
Mă iau fiori când ea deodată mă întreabă
ce oare ai comis tu vreun delict?
Privesc în părți, unde mi-e umbra?
Nu văd decât pereții vechi.
Tăcerea e din ce în ce mai sumbră
Și începe a-mi țipa mie în urechi.
Cad pe podea și-mi spun: „Eu n-am scăpare!”
Și trag adânc pe nas și gură aer.
Pe urmă slobozesc un vânt mai tare
și încep eu a dansa, un dans de fraier.”