Sufletul lui, ca un chist,
a fost despicat în două de laser,
doar pe el nu l-au prins, toată lumea plecase
când și-a ascuns corpul într-un fișier închis.
Și-au apăsat delete. Au crezut că e gata.
Și-au demobilizat armata, au trecut în civil.
A venit pacea și s-au obișnuit să aibă un job umil,
o existență redusă la minim, un gol acoperit de prelata
unor scuze eficiente.
Într-un final a ieșit. Mi-a scris că e bine
și că ne vedem când lucrurile devin concrete.
(Ai încredere în mine, băiete?)
Nu aveam, dar îmi era rușine.
În realitate s-a transformat în perete.
Bun. Îmi place. Ritmul e ce trebuie să fie. În cazul acesta ritmul salvează chiar și rimele imperfecte, nici nu le simți, asta pentru că tu folosești un alt truc, rima internă. Bravo. Totul este fluent, alert, închegat. Imaginarul este contrariant, într-un sens bun, generează elemente surpriză, nimic nu e previzibil și totuși este coerent. Are ironie și are delicatețe. Congrats!
ReplyDeleteMersi mult! 😇
Delete