ULTIMA ZI DE TABĂRĂ

 ȘI PROPUNERILE NOASTRE 

Cosmin PERȚA:

1.      Rescrierea unui poem în trei pași – Luaţi un poem mai vechi al dumneavoastră de care nu sunteţi mulţumit

 

Pasul 1 – schimbarea mizei, potenţarea ambiguităţii

Recitiţi întregul poem şi identificaţi punctual versurile de care sunteţi nemulţumit. Încercaţi, în acele zone, să modificaţi percepţia, dacă versurile sunt prea explicite încercaţi să voalaţi sensul, dacă, din contră, versurile sunt prea absconse, încercaţi să fiţi puţin mai explicit. Reţineţi că semnificaţia nu poate fi transmisă direct oricât s-ar strădui orice poet, semnificaţia se naşte din lanţul evenimentelor, iar un atu important al oricărei scrieri valoroase este, până la urmă, ambiguitatea. Farmecul ambiguităţii rezidă de multe ori din dozarea fină a zonelor limpezi şi a celor opace ale poemului.

 

Pasul 2 – fii ce vrei, dar nu uita că totul este fals

Odată modificate pasajele care vă deranjau recitiţi întregul poem şi infuzaţi-l cu forţă, rupeţi tempo-ul, rescrieţi mai alert,  imaginaţi-vă că sunteţi cel mai în vogă, mai talentat, mai cunoscut, mai iubit poet contemporan, rescrieţi totul în starea asta, la final însă recitiţi cu atenţie amintindu-vă că de fapt totul este o iluzie auto-generată, tăiaţi, veţi scăpa de pasajele exaltate dar veţi păstra forţa poemului.

 

Pasul 3 – purificarea

Acum ar trebui să aveţi în faţă un cu totul alt poem decât cel de la care aţi pornit, unul mai echilibrat, mai jucat, mai plin de forţă. Pasul final este acela al purificării textului. Încercaţi să identificaţi doar esenţialul din text, doar versurile care spun/transmit/reclamă ceva. Eliminaţi orice vi se pare umplutură, balast, liant, încercaţi să ajungeţi la o formă cât mai condensată, concentrată, cristalizată, distilată, esenţializată a poemului. Încercaţi să vizualizaţi scopul iniţial al poemului şi să îl ajustaţi în funcţie de acesta. Dacă scopul poemului este de a transmite o stare lăsaţi doar starea aceea, dacă scopul lui este să spună o poveste, lăsaţi doar povestea aceea etc. Gândiţi-vă la poemul dumneavoastră ca la un obiect cu semnificaţie, ca la un posibil text capabil să comunice cu cineva, să imprime cuiva o imagine mentală, lăsaţi doar imaginea aceea, doar ceea ce vreţi clar să transmiteţi, eliminaţi tot restul şi veţi avea un poem purificat, posibil mai bun decât cel de la care aţi pornit J.

 

O să vă rog să prezentați poemele în paralel, cel de la care ați pornit și cel la care ați ajuns.

 

 

Dumitru CRUDU:

De la Alexandru Mușina putem să învățăm o grămadă de lucruri, iar unul dintre ele e știința de –a doza ceea ce am putea spune exhaustiv cu ceea ce ar trebui să ascundem sau să sugerăm doar.

În poezia  „Duminică blondă. Nuvelă” vom descoperi că cele două moduri de exprimare coexistă, dar în proporții diferite. Alexandru Mușina redă complet doar ceea ce este neimportant, insignifiant, mărunt, banal și camuflează,  neglijează și trece sub tăcere tocmai ceea ce este cu adevărat important. Din raportul dintre fleacuri și lucruri esențiale se aprinde flacăra poeziei sale. Fleacurile sunt scoase la rampă, iar lucrurile esențiale le lasă undeva în culise sau în groapa sufleorului. Stârnindu-ne astfel curiozitatea. Incitându-ne să vrem să le descoperim.

Alexandru Mușina știe foarte bine când să taie poemul. Îl taie exact acolo unde așteptările noastre cele mai mari. În momentul când ar fi trebuit să ne spună în ce constă noima acelor întâmplări, el frânge versul, sucindu-i gâtul și ne închide ușa în nas și tocmai de aia și ne plac poeziile sale și cu precădere „Duminică blondă. Nuvelă”.

Alexandru Mușina

Duminică blondă. Nuvelă

Cand am intrat tocmai atipise.
Plansese.
Si parea asa amarata, cum sta
in halatul gros, visiniu si prea mare, inghemuita.
Cu fata in perna si parul ciufulit, incat
Mi-am dat seama cat e
De frumoasa.
"ce faci, vitica?" i-am spus si am sarutat-o.
Pielea ei avea un gust de copil si imbujorata
De usoara febra, parea' la fel de tanara ca si acum sase ani.
Am tras atunci o jumatate de votca
Sa-mi fac curaj.
Si-a proptit
Nasul in clavicula mea stanga.
Pistruii
Erau la locul lor pe ceafa.
Si puful blond.

Am scos din pungi pijamale, sosete,
Tacamuri, prosoape.
O periuta de dinti.
O ceasca de portelan cu un ou rosu in ea.
Supa de fidea la borcan.

 

O sana.
Gratar si piure.
Pe fereastra
Aceleasi dealuri si pini si aceeasi
Macara scheletica, galbuie, ca si acum
Trei ani si o luna.
Priveam
Rasarind
Steaua
Pastorului in unghiul ei drept
Si imi spuneam "Trebuie sa ma fac sanatos!" "Trebuie
Sa ma fac sanatos!"
"Mi-au spus ca-mi dau penicilina"
"Si vitelusul?
Nu-i periculos?"
"Nu cred, stiu ei ce fac" si-a inceput sa planga.
S-a dus sa se schimbe. in camera
era soare.
Usa proaspat vopsita.
Pe coridor
Aceleasi grafice imbecile: cresterea
productiei de bovine si de tractoare.
Privind-o cum se apropie
in semiintuneric, putin adusa de spate.
Cu zambetul ei mereu stanjenit.
Si tamp
Cu mersul ei de gasca, impleticit,
Am inteles.
Nu mi-a parut rau.
Nu imi pare
Rau nici acum.
Asta e tot.
Asta e.

În poezia „CÂND E CALD ÎN CAMERĂ”, procedeul folosit de Julian Kornhauser  e alăturarea unui lucru descris cu lux de amănunte, migălos, complet, exhaustiv- e vorba despre băutul unei căni de ceai de către cineva răcit- cu un lucru doar sugerat, doar anunțat, doar conturat, doar schițat, nespus până la capăt, despre care doar putem să bănuim ce e, să ne dăm cu presupusul, dar nu vom ști niciodată sigur că e anume chestia aia la care ne-am gândit noi atunci când ne-am întrebat care e acea mare sarcină pe care o are de îndeplinit personajul din poem și care sunt dușmanii săi. E interesant că ceea ce leagă lucrurile trecute sub tăcere e același verb: verbul a uita.

Tensiunea se naște de aici, din ceea ce e spus până la capăt și din ceea ce e ascuns, tăinuit, camuflat. Cele două moduri opuse de-a transmite un lucru aici sunt alăturate.

CÂND E CALD ÎN CAMERĂ

 

Ascult un disc cu Benny Goodman,

beau ceai cu lămâie, mă doare

gâtul, pe moment reușesc să uit

că am o mare sarcină de

îndeplinit. Storc bine lămâia,

ronțăi o felie, mă gândesc

dacă fac bine uitând

de dușmanii mei.

Iar propunerea mea e să scriem un poem TĂIAT. Un poem pe care să-l frângem  în momentele sale cheie,  lăsând nespuse tocmai lucrurile importante. Să procedăm și noi ca Alexandru Mușina sau Julian Kornhauser și să redăm complet doar ceea ce este neimportant, insignifiant, mărunt, banal și să  trecem sub tăcere ceea ce este cu adevărat important. Cu toate că poemul va fi anume despre ceea ce am trecut sub tăcere.