By -
DC

Toni Chira 

Tata și mama s-au despărțit pentru că
universul este atât de mare,
iar eu, cum înghit universul, sunt chiar și mai mare.
Și ei nu pot să mă  țină de mâini
și să mă mângâie
decât de la mare distanță
unul față de celălalt. 

Comments

  1. dumitru cruduAugust 28, 2020 at 3:06 AM

    Divorțul părinților și singurătatea copilului de după. Emoționant. Un poem dens și concentrat. O mică parabolă. Un poem foarte bun. Ar fi fain, dragă Toni, să continui tema- divorțul părinților și singurătatea copilului de după- și în alte poeme. E o temă foarte importantă!!!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

***

By -
  Cea care ascultă muzică afro-latină soarele nu se stinge niciodată florile străpung rochiile femeilor de peste 40 de ani șoldurile late sunt grațios încadrate de mânerele scaunelor Maya Angelou râde cu lacrimi și pieptul ei are propria lui inimă.   coriandrul tuturor familiilor mele leagă gusturile, cinele și poveștile din bătrâni mintile nu aleargă mai repede decât piepturile devenite scut.    
Read more

Bicicleta (v.2) - CP

By -
  pedalez pe lângă fluviu pe lângă pod pe pista ca un vierme orb mai strâns și mai strâns pedalez fluxul bate în oglinda de ghidon mai mai să spargă sticla. dragostea ți se împletește între picioare nu urcă niciodată pe mână pasiunea mocnește până ne arde cauciucurile din jurul cordului. pedalez oglinda înregistrează bungalow-uri de ocazie pâlcuri de răchită și trecători în cuiburi ronțăi aerul de fluviu ca pe un slush și pedalez până când dintii nu mai sparg ghea ț ă și beau sake pe veranda dinspre curte « Demult, de aici puteai vedea ciresul salbatic » îți spun a crescut odată cu păsările sub el îmi lăsam bicicleta. Bicicleta (v.1) pedalez pe langa fluviu pe langa pod   pedalez pe langa santuri bogate de tara pe langa tufe inalte cu muguri   pedalez soarele bate ultimele galeti de zapada stralucesc in balti, haotic   pedalez pe pista ca un vierme orb   pedalez   ...
Read more

Iraida Darmancev

By -
hainele mi se învechesc pe mine și doar inima îmi zvâcnește ca o bezmetică siniștri sunt porumbeii din parc iar scaunele  îmi sorb  sângele de viu și totuși numai porumbeii din parc îmi mai aud cum îmi bate mie inima --- de câte ori nimeream în grădină calul îmi atingea obrazul în semn de recunoștință apoi  brusc se trezi cu pielea gâtului pe jos și cu pământul roșu sub el atunci cineva  vru să mă viziteze și bunicii mei nu i-au permis.
Read more