O lume care a fost să fie

 

(Text scris în urma ideii emise de Dumitru, în legătură cu ,,lumea dispărută")

De când a murit bunica,

patul în care și-a petrecut ultimele ore

a rămas nefăcut.

 

Așternuturi albe, cam întunecoase,

 

Camera învăluită

În lumina de igrasei,

un abur rece

sosit din adâncul pământului.

 

La o săptămână

după tristul eveniment,

obișnuiam să mai merg cu mama

prin casa ei, să mai curățăm praful,

care urma de acum, s-asculte de o mână străină,

Praful acela care se-așezase peste obiectele

Ce deveniseră, rând pe rând, corpuri neînsuflețite.

 

Să deschidem ferestrele, să mai luăm

anumite lucruri la noi,

să ne uităm la cutia de curent, la corespondențe,

obiectele ei personale,

o întreagă geografie blândă

a unei bătrâneți de ceară.

 

Hainele bunicii urmau să fie date de pomană

la parastasul de patruzeci de zile,

mai luaserăm cu noi și muzicuța,

și îmi amintesc că o priveam ca pe un obiect salvator,

de pildă, din ea ieșeau încontinuu sunete muzicale,

mai ales, după ce murise ea, sunete care puteau

fi auzite foarte rar, dar care

Ar fi ajutat-o să treacă cu bine, să nu piardă calea de humă

Prin lanul de umbre încinse, spre ținutul soarelui rotitor.

 

Știam însă că nimeni, absolut nimeni

nu va mai cânta la ea vreodată.

 

Doar sunetele, din când în când.

 

Și patul acela rămas așa,

Așternuturi albe, cam întunecoase

Adăpostind conturul neregulat al trupului ei,

O lume care a fost să fie,

O lume în care, la capătul ei, abia vizibil,

O zărisem pe bunica, un bulgăre de ceară,

rostogolindu-se pe drumul de humă tot mai șters,

 spre ținutul soarelui rotitor